Che sere Milio si intardâ plui a dilung dal solit a zuiâ cu le piçule Ide. I vêve tirât sù un casot tra i clapons dal confin dal cjamp. Jê si divertîve une vore. Lui i dave une lizêre picjgade ogni volte che al voleve vê un purcitut di marzapan.
Al tacâve a fâsi scûr e Milio e le piçule Ide e stâvin pensânt di lâ a durmî. E jentrârin in cusine pâr viodi se e jere le mame. No jere. Nol jere nissun: dome la supiere. E stave sule taule, di gnûf intîare. Milio e le piçule Ide si fermârin a cjâlà chiste strasordenarie robe che e jere stâde dute le sornade atôr.
«Pensê, fin a Mariantalund!» e dissè la piçule Ide, e po: «cemût àtu fât, Milio, a imbusâ al cjaf te supiere? »
«Nol è stât intrigôs» al dissè Milio, «O ài fât cussì.»
In chel moment la mame di Milio e jentrâ in cusine. La prime robe che e lampâ al fu Milio inpins cu le supiere sul cjaf. Milio al tirava le supiere, le piçule Ide e sberlave e ancje Milio al sberlave: parceche al jere restat incjastrat, cence sperance come prime.
Nessun commento:
Posta un commento